Doar schimbând educația, putem schimba lumea – Papa Francisc, iunie 2018 (p. 103)
O să încep cu lucrul care mi s-a părut cel mai interesant la această cărticică – abordarea. Deși m-aș fi așteptat să regăsesc, între coperțile sale, modele pedagogice din diferite sisteme de învățământ (public sau privat), autorul pune accent pe abordarea pedagogică a câtorva state, din perspectivă culturală, economică și religioasă, atât la nivel macro (societal), cât și la nivel micro (în sânul familiei). Reflectând asupra acestei perspective, consider că este justă, fiindcă educația nu este doar ceea ce se realizează la școală, ci începe cu stilul de parenting din familie și cu normele și așteptările societății din care face parte individul.
În prima parte, autorul prezintă câteva sisteme educaționale reprezentative (Japonia, Suedia, Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Rusia și China), referindu-se la cultura familială, structurarea sistemului educațional, precum și la felul în care societatea, în ansamblu, contribuie la formarea și educarea copiilor. Dacă în Suedia, de exemplu, copilul se află într-o poziție de egalitate cu adulții, având dreptul de a se exprima liber și de a se dezvolta în conformitate cu propriile alegeri, bucurându-se de încredere absolută, în Japonia este încurajată respectarea regulilor și a comunității, copiii fiind învățați să își cenzureze pe cât posibil emoțiile și să țină mereu cont de faptul că acțiunile lor îi afectează pe cei din jur. În Germania accentul nu este pus atât pe transmiterea cunoștințelor, ca în țara noastră, ci pe locul individului în societate, în timp ce în China “părinții sunt cei care știu ce este mai bine pentru copiii lor și ce trebuie să facă aceștia pentru a reuși” (p. 85).
În următoarea parte sunt prezentate câteva modele educaționale și tradiții, precum cele musulmane, creștine sau evreiești. Mi s-a părut interesant să aflu că, la evrei, “sistemul haredi este preocupat de calitatea societății evreiești de mâine [iar] acest lucru presupune grija față de interacțiunile emoționale din educație” (p. 100).
În final, practic în ultimele 40 de pagini, sunt prezentate succint câteva trăsături definitorii ale câtorva modele pedagogice mai mult sau mai puțin cunoscute: i) pedagogia tradițională occidentală, ii) pedagogia Montessori, iii) tehnicile Freinet, iv) abordarea Reggio și v) metoda din Singapore. Recunosc că mi-aș fi dorit ca partea aceasta a cărții să fie mai bine dezvoltată și să conțină și o prezentare a pedagogiei Waldorf sau a pedagogiilor pentru copiii cu diferite tulburări de învățare.
De exemplu, pedagogia Montessori este centrată pe copil și pe nevoile acestuia, minimalizând rolul profesorului la unul de simplu observator și îndrumător și accentuând importanța mediului din clasă (de la mobilier, organizare și materiale, până la mediul de lucru și varietatea de activități din care copilul poate alege), potețând dezvoltarea senzorială a celor mici înaintea celei cognitive. Tehnicile Freinet subliniază importanța cooperării în procesul de învățare, precum și libera exprimare și alegere a elevilor, în detrimentul subordonării ierarhice în relația cu profesorul. Tot Celestin Freinet a elaborat și 30 de invariante pedagogice pentru profesori, cu ajutorul cărora aceștia să își ghideze activitatea didactică, dintre care mi-au atras atenția (pp. 146 – 148):
“Invarianta nr. 11 – calea normală a dobândirii de cunoștințe nu înseamnă nicidecum observare, explicație și demonstrație, un proces esențial al școlii, ci încercare experimentală, demers natural și universal.
Invarianta nr. 12 – memoria, pe care școala pune atât de mult accent, nu este valabilă și prețioasă decât dacă este cu adevărat folositoare în viață.
Invarianta nr. 13 – dobândirea de cunoștințe nu se face, așa cum se crede uneori, prin învățarea regulilor și a legilor, ci prin experimentare.
Invarianta nr. 15 – școala nu cultivă decât o formă abstractă de inteligență, care acționează, în afara realității vii, prin intermediul cuvintelor și al ideilor fixate de memorie.
Invarianta nr. 16 – copilului nu îi place să asculte o lecție ex cathedra
Invarianta nr. 27 – democrația de mâine se pregătește prin democrația din școală. Un stil didactic autoritar nu ar putea forma cetățeni democrați.
Invarianta nr. 28 – educația nu se poate efectua decât în spiritul demnității. Respectul față de copii, aceștia datorând, la rândul lor, respect profesorilor, este una dintre condițiile esențiale ale reînnoirii școlii”. Per ansamblu, cartea își atinge obiectivul “de a oferi o imagine de ansamblu despre ceea ce se face în diferite locuri ale lumii în privința educației și a pedagogiei” (p. 11).
Atlas of Pedagogical Models, Yohuann Duval, Niculescu Publishing House, 2020, translated by Gina Belabed
Only by changing education, can we change the world - Pope Francis, June 2018 (p. 103)I'll start with the thing I found most interesting about this booklet - the approach. Although I would have expected to find, between its covers, pedagogical models from different education systems (public or private), the author emphasizes the pedagogical approach of several states, from a cultural, economic and religious perspective, both at the macro level (societal), as well as at the micro level (within the family). Reflecting on this perspective, I believe that it is fair, because education is not only what is achieved in school, but begins with the parenting style of the family and with the norms and expectations of the society to which the individual is a part.
In the first part, the author presents some representative educational systems (Japan, Sweden, Germany, Great Britain, the United States of America, Russia and China), referring to the family culture, the structuring of the educational system, as well as the way society, in overall, contributes to the formation and education of children. If in Sweden, for example, the child is in a position of equality with adults, having the right to express himself freely and develop according to his/her own choices, enjoying absolute trust, in Japan compliance with the rules is encouraged by the community, children being taught to censor their emotions as much as possible and to always keep in mind that their actions affect those around them. In Germany, the emphasis is not so much on the transmission of knowledge, as in our country, but on the place of the individual in society, while in China "parents are the ones who know what is best for their children and what they must do to succeed ” (p. 85).
In the next part, some educational models and traditions, such as Muslim, Christian or Jewish, are presented. I found it interesting to learn that, among Jews, "the Haredi system is concerned with the quality of tomorrow's Jewish society [and] this implies care for emotional interactions in education" (p. 100).
Finally, practically in the last 40 pages, some defining features of some more or less well-known pedagogical models are briefly presented: i) traditional Western pedagogy, ii) Montessori pedagogy, iii) Freinet techniques, iv) the Reggio approach and v) the Singapore method. I admit that I would have liked this part of the book to be better developed and to also contain an introduction to Waldorf pedagogy or pedagogies for children with various learning disabilities.
For example, the Montessori pedagogy is centered on the child and his/her needs, reducing the role of the teacher to a simple observer and guide, while emphasizing the importance of the classroom environment (from furniture, organization and materials, to the work environment and the variety of activities from which the child can choose), bridging the sensory development of the little ones before the cognitive one. Freinet techniques emphasize the importance of cooperation in the learning process, as well as the free expression and choice of students, at the expense of hierarchical subordination in the relationship with the teacher. Celestin Freinet also developed 30 pedagogical invariants for teachers, with the help of which they can guide their teaching activity, among which these caught my attention (pp. 146 – 148):
"Invariant no. 11 – the normal way of acquiring knowledge does not in any way mean observation, explanation and demonstration, an essential process of the school, but experimental trial, a natural and universal approach.
Invariant no. 12 – memory, on which the school puts so much emphasis, is not valid and precious unless it is really useful in life.
Invariant no. 13 – the acquisition of knowledge is not, as is sometimes believed, by learning rules and laws, but by experimentation.
Invariant no. 15 – the school cultivates only an abstract form of intelligence, which acts, outside of living reality, by means of words and ideas fixed by memory.
Invariant no. 16 – the child does not like to listen to an ex cathedra lesson.
Invariant no. 27 – tomorrow's democracy is being prepared through school democracy. An authoritarian teaching style could not form democratic citizens.
Invariant no. 28 – education can only be carried out in the spirit of dignity. Respect for the children, who, in turn, owe respect to the teachers, is one of the essential conditions for the renewal of the school".Overall, the book achieves its objective "to provide an overview of what is being done in different parts of the world regarding education and pedagogy" (p. 11).
Opmerkingen